Cinematograful ca manual de compoziție. 8 tehnici pe care orice fotograf ar trebui să le știe

Cinematograful ca manual de compoziție. 8 tehnici pe care orice fotograf ar trebui să le știe

Fiecare cadru dintr-un film nu este o coincidență. În spatele lui stau regizorul, directorul de imagine și producătorul, care au decis conștient unde să plaseze personajul, cum să distribuie lumina și umbra și unde să îndrepte privirea spectatorului. Cinematografia este, în esență, compoziție în mișcare: mii de cadre, fiecare dintre ele fiind guvernat de aceleași reguli care se aplică într-un cadru fotografic static.

Compoziția este limbajul prin care un fotograf comunică cu spectatorul fără cuvinte. Regula treimilor, liniile directoare, echilibrul spațiului negativ, adâncimea prin prim-plan și fundal — toate acestea sunt instrumente care determină dacă un cadru "funcționează" sau pur și simplu surprinde un moment. Diferența dintre o fotografie aleatorie și un cadru memorabil se află adesea în deciziile compoziționale mai degrabă decât în tehnica camerei sau procesare.

Fotografii studiază adesea compoziția prin exemple de pictură sau fotografie clasică — și acest lucru este corect. Dar cinematografia oferă ceva ce exemplele statice nu au: capacitatea de a vedea cum aceeași tehnică funcționează în scene diferite, cu iluminări diferite, cu personaje diferite — și obține rezultate de fiecare dată. Directorii de imagine rafinează aceste tehnici de-a lungul anilor în condiții în care fiecare cadru trebuie să spună o parte din poveste în câteva secunde — ceea ce îi obligă să folosească compoziția cât mai conștient posibil.

Acest articol prezintă 8 tehnici compoziționale din cinematografie pe care fiecare fotograf ar trebui să le adopte: de la regula clasică a treimilor la tehnici pe care regizorii le folosesc pentru a manipula emoțiile spectatorului chiar înainte ca aceștia să își dea seama de ce cadru îi "prinde".

Triunghi

Personajele sau elementele din cadru formează un triunghi — o formă stabilă, echilibrată. Folosit frecvent pentru scene cu trei personaje sau pentru a arăta ierarhia și stabilitatea relațiilor din cadru. Această tehnică organizează vizual atenția spectatorului fără cuvinte inutile.

Portocala mecanică - 1971, r. Stanley Kubrick

Lebăda neagră - 2010, r. Darren Aronofsky

Quadrante

Cadru este împărțit în patru zone condiționale, iar obiectul este plasat în una dintre ele. Creează un sentiment de spațiu în jurul personajului, subliniind singurătatea sau amploarea împrejurimilor. Spațiul gol devine la fel de expresiv ca personajul însuși.

Amélie - 2001, r. Jean-Pierre Jeunet

Soarele etern al minții fără pete - 2004, r. Michel Gondry

Cerc

Formele circulare — arcuri, feronerie, mulțimi în jurul personajului — concentrează privirea în centrul cadrului. Cercurile creează un sentiment de completitudine, întregime sau, dimpotrivă, spațiu închis. Ele subliniază adesea un moment cheie sau un moment emoțional important în scenă.

2001: O odisee spațială - 1968, r. Stanley Kubrick

Birdman - 2014, r. Alejandro Iñárritu

Punct de dispariție

Liniile din cadru (drum, coridor, șine) converg într-un singur punct, atrăgând privirea spectatorului adânc în imagine. O tehnică clasică pentru a transmite mișcare, călătorie sau inevitabilitatea evenimentelor. Creează adâncime și un sentiment de perspectivă chiar și într-un cadru plat.

007: Skyfall - 2012, r. Sam Mendes

Strălucirea - 1980, r. Stanley Kubrick

Simetrie

Compoziție în oglindă față de axa centrală. Evocă un sentiment de ordine, control sau, în mâinile regizorilor precum Wes Anderson, o teatralitate ușoară și artificialitate a lumii. Simetria perfectă sugerează adesea ceva nenatural sau contrived, ca și cum spectatorului i s-ar prezenta un decor construit cu grijă.

Pulp Fiction - 1994, r. Quentin Tarantino

Moonrise Kingdom - 2012, r. Wes Anderson

Diagonală

Liniile într-un unghi adaugă dinamism și tensiune cadrului, spre deosebire de orizontale și verticale statice. Folosit frecvent în scene de acțiune sau momente de criză emoțională. Diagonala pare să perturbe echilibrul și menține spectatorul în suspans.

Kill Bill - 2003, r. Quentin Tarantino

Show-ul Truman - 1998, r. Peter Weir

Jumătăți

Cadru este împărțit în jumătate — prin lumină și umbră, două personaje, două lumi. Subliniază contrastul, conflictul sau dualitatea temei scenei. Această tehnică demonstrează vizual confruntarea sau alegerea internă a personajului, deoarece cele două jumătăți ale cadrului par să angajeze un dialog între ele, iar spectatorul citește intuitiv tensiunea înainte de a înțelege cauza acesteia, deoarece compoziția vorbește mai repede decât orice cuvinte sau acțiuni ale personajelor.

Reservoir Dogs - 1992, r. Quentin Tarantino

Ochi larg închiși - 1999, r. Stanley Kubrick

Regula treimilor

Cadru este împărțit condiționat în 9 părți, iar obiectul principal este plasat la intersecția liniilor. Cea mai de bază, dar și cea mai universală modalitate de a face o compoziție naturală pentru ochi. De aceea, aceasta este prima regulă pe care începătorii o învață înainte de a trece la tehnici de încadrare mai complexe.

Gattaca - 1997, r. Andrew Niccol

Her - 2013, r. Spike Jonze